Reload...

Trecuse aproape o luna de cand nu mai daduse niciun semn pe acolo, de cand inima nu mai stransese penita intre dinti lasand-o sa scoata pete de ganduri si idei pe o foaie prea fina si insetata sa fie insemnata.
Dar, ea, inima, ramasese fara putere. Fara puterea de a scrie istorie intr-o viata plina. Ar putea, dar unde sa se regaseasca pe sine? In cine?
Lipsea puterea de a iubi. Mormane de ghemuri de nimicuri lovesc ingradind vointa si libertatea din care se nasc in picaturi bataile inimii.
Cateodata ii lipseste puterea de a crede si de a vedea atunci cand indoiala inabuse existenta.
Geo, respira!
Daca ai putea sa inchizi ochii si toate gandurile, toate gandurile sa se evapore, detasarea ar inviora pulsul si plamanii s-ar oxigena.
Dar cand gandul nu-mi da pace si ma lipeste de tine, simti doar ca esti prins de ceva si nu mai poti scapa.
Dar mai rau e ca ai nevoie de acel cineva, macar transparent, ca intr-o poza supraexpusa, dar asteptarea face sa nu fie nimeni.
Si atunci, pentru ca nu vezi conturul, inspiratia devine o linie dreapta si lunga, ca de pe un aparat conectat la o fiinta ce trece dincolo, in nefiinta.
E ciudat ce scriu, stiu. Cred ca nici eu nu ma inteleg pe mine.
Un lucru singur, sigur, mi-as dori: sa-ti pot trimite scrisori din nou, sa am ce-ti spune. Si chiar sa visez ca alergam pe-un camp cu flori, cu crini, ca hainele le punem la uscat in bataia vantului pe catargul corabiei in care ne-am urcat atunci cand am vazut prima oara lumina, sau ca inotam ingerasi in zapada din varful muntelui pe care abia l-am cucerit.
Dar daca opresc mersul lumii si timpul, reusesc sa te am din nou printre norii din visele mintii.
Ca zburam pe-un colt de zmeu colorat si carduri de pasari albe ne conduc orizontul.
Miroase a ploaie, si asfaltul e curat, dar maine dimineata va fi din nou soare.
Ce premiu?