Fata de pe insula

Si se facu seara..

Peste orasul morocanos din universul acvatic, unde razele soarelui patrundeau in culori albastrii, se lasa linistea.

E un univers de multi necunoscut si ale carui comori si secrete numai cei mai putini le stiu.

Deja apele, in octombrie, se racesc si cei mai multi locuitori se indreapta de pe malurile calduroase spre casele lor.. cu hornuri fumegande si unde miroase a peste pus la saramura.

Ca sa ajungi acolo, sa poti cunoaste imprejurimile, ai nevoie de un bilet cu doua calatorii. Stiu sigur ca unul costa 3 lei si mergi cu vaporul.

E o lume interesanta, pana si dialectul e diferit.

Dar... in casuta de pe coasta deltei, din camera cu muzica usoara, traia o domnita frumoasa.

Dansul ei era asemanator unui balans de barca, plutitor..

Apele ii oglindeau parul si buclele aurii iar ochii-i migdalati erau plini de dor.

Daca traiesti intr-o lume mica visarea si dorul sunt lucruri care nu-ti lipsesc nicio clipa.

Fata de pe insula visa la o lume puternica, plina, dar nu stia ca exista.

Dimineata ei era invadata de cantece de pelicani si flamingo, si nu de poluarea vre-unui autobuz cu table pline de rugina.

Jocul ei era sa-si alinte talpa piciorului in roua, in iarba verde cruda, in simfonia freamatului de nuferi si stuf.

Lume rupta din stele. Stele de mare ascunse-n nisip.

"O, inima... cata departare."- cu suspine.

Cateodata imi doresc sa nu mai port de grija nici unui sentiment, sa le uit, dar nu ma lasa.

In fata ochilor ei era visul ei, imaginea pe care si-o dorea din tot launtrul.

Era inima care batea cu putere, aproape sa-i sparga pieptul.

Plimbarile cu barca, singuratice, erau momentele cand rugile si le-nalta la cer, la PreaSfantul.

Bucuria ei era atunci cand primea telefon de la Luceafar, cand petrecea ore in sir in vorbe.

Era frumos. Nimic n-o deconectase decat.. un ultim zbor.

Acum lumea aceea verde, dintre ape, fusese inlocuita cu lumea mare si aglomerata, plina de un altfel de freamat, de agitatie, de galagie si parcari cu usi teleghidate.

Plecarea ei de acasa pe multi ii lasa pe ganduri.

Dar isi dorise ceva nou si ceea ce primise nici ea nu-si inchipuise mai devreme.

Acum acele case dintre stuf si sirene de vapoare erau in schimb lungi blocuri si taverne... aproape la tot pasul.

Iar timpul toamna, alene trenul trecator, tulburator, era fuga ei. Bagaje multe, grele.

Oare nu voia inapoi? Nu stiu ce e in sufletul ei. Abia de o cunosc si eu.

Stiu doar atat.. e fata de pe insula.

Aflati voi cine-i.