A part of my life

No promise of an easy road, just a destination.

Nici nu m-am gandit vreodata ca am sa ajung si aici si nu tocmai intr-o vacanta, desi cu gandul asta am pornit la inceput, sau pentru putina vreme, ci sa si locuiesc si sa incerc sa imi construiesc existenta intr-o diversitate foarte mare si aglomerata de oameni.

Nu m-am gandit ca am sa ajung vreodata la Paris, nu m-am gandit ca o sa imi inec picioarele cu praf frantuzesc.

Nici nu am visat ca Dumnezeu ma va purta atat de departe de casa mea, si ca intr-o zi cu siguranta voi ajunge pana la marginile pamantului.

Cred din toata inima mea ca aceasta experienta, inca nu stiu pentru cata vreme, va schimba lucruri din viata mea. Stiu ca Dumnezeu va modela din caracterul meu in aceasta aventura de-o viata si ma va ghida mai departe spre urmatoarea. Poate am sa ajung sa traiesc printre zebre. :P

Ma simt ciudat, inca nu stiu gustul adevarat al vietii de aici, sper sa nu fie aceasta pe care il am acum. Oamenii traiesc ca niste roboti, doar muncesc ca sa traiasca, dar de trait nu au timp niciodata. Clujul imi parea un oras mare, il port in inima mea pentru totdeauna, cum a fost in Cluj nu cred ca voi mai gasi loc altundeva, un loc unde sa ma simt acasa. Paris, e un oras imens, ma pierd si m-am pierdut de multe ori pe strazi. Oricat de simplu ar parea, toate lucrurile sunt complicate, si chiar si un program de biserica e atat de neorganizat incat te ameteste cu totul si pleci buimac cu si mai multe intrebari decat cu cate ai venit. Iar oamenii te mananca daca nu esti in aceeasi dunga cu ei. Nimeni nu accepta diversitatea desi ea e atat de evidenta.

Poate ca a fost greu si in Italia, poate ca locul acela dintre munti nu m-a ajutat sa simt cu adevarat ce inseamna viata acolo, poate as fi descoperit si mai multe lucruri rele si negative si m-ar fi cutremurat mai tare decat cele putine pe care le-am aflat, sau nu. Insa daca ma gandesc aveam o siguranta in launtrul meu, nu stiu, sau poate doar mi se parea.

Acum ma simt pierduta si de mine, nu stiu cum sa ma regasesc, parca as fi goala pe dinauntru, ca o fantana fara apa, in care daca strigi se aude ecoul. Parca nu-i nimic. Nici putere nu mai regasesc, nici credinta. Ma simt blocata intre semne de intrebare si actiune. As vrea sa fac ceva, sa ma misc, sa fac pasi mai departe, sa ma dezmeticesc din intunericul asta, desi am lumina.

Simt numai tacere. Si sufletul meu tace, si Dumnezeu.

Dar lacrimile ? Lacrimile mele de ce nu se opresc din suvoaie ?

Singurul lucru pe care nu il inteleg e cum de am pierdut binecuvantarea ? De fapt cum de a putut sa mi-o fure altcineva ? Am fost prea slaba, si sunt. Imi pare rau.

As vrea sa am putere sa o recastig, dar poate nu se mai poate. Ma va lasa Dumnezeu asa ? Doamne vreau dreptate !

Voi putea iesi din situatia asta ? Nevegherea mea a complicat totul. Stiam ca lumea e rea, de ce nu am fost atenta? N-am crezut ca mi se va intampla tocmai mie.

Isus era in barca cu ucenicii si ei tot s-au temut. De ce nu pot sa imi dau drumul sa merg pe ape ?

Simt o mare durere in inima si cred ca doare esecul. Esecul care a lasat o gaura mare precum o sageata bine slefuita.

Noi nu ne dam seama ca in viata construim un labirint. Complicam lucrurile singuri, si apoi ne e greu sa le descurcam. Eu nu stiu daca sa cred ca e greseala mea sau a altcuiva. Ne e usor de multe ori sa dam vina pe altceva si ne sar in ochi defectele si judecam. Cat de slabi suntem !

Cand am plecat spre Paris, mama mi-a trimis un mesaj si mi-a zis ca am plecat ca Iosif in Egipt. Azi am recitit istorioara, inca nu am terminat-o, dar atunci nu m-am gandit si cred ca nici mama nu si-a dat seama ce a spus. Iosif a fost tradat, vandut, bagat in temnita.. Inca nu am ajuns pana aici, dar oarecum asa am patit si eu. Asa cred. Si ma intreb oare ce va urma ?

Totul in jurul meu e furtuna si nu am niciun alt loc unde sa merg. Mi-e teama ! Si e abia inceputul sau sfarsitul ?