Cum am ajuns eu la Paris…

Well, it’s easy. Se iau doua trei bluze, o pereche de pantaloni, nici macar lucrurile care chiar ar trebui sa fie de folos, se pun toate intr-o geanta de voiaj si alte lucruri vitale, bineinteles nu se uita laptopul si telefonul si portofelul chiar daca e gol.

Se merge la cea mai apropiata agentie de turism, dupa lungi cautari pe internet de bilete de avion spre o anume destinatie si multe nedumeriri, nestiind bine incotro te indrepti.

Se cumpara un bilet folosind carnetul de student chiar daca tocmai ai terminat facultatea si nu ar mai trebui sa primesti reduceri, ai trecut la statutul de om mare si cu responsabilitati, viata e in mainile tale. Si asa e ! daca faci greseli o faci pe cont propriu, nu mai e nimeni sa repare dupa tine, ori te indrepti tu ori te duci in jos cu totul.

Daca toate astea s-au rezolvat intr-o singura zi, te lupti cu nerabdarea zilei cand trebuie sa pleci care soseste intr-o clipeala. Te lupti si cu somnul si cu nesomnul, insomnii, gol in stomac si fluturi, rascoliri in suflet si amintiri, tristete, bucurie, nici nu mai cunosti sentimentul. Si soseste clipa. Se face dimineata. Devreme te trezesti pregatit de un lung drum, fara destinatie.

Ajungi la autogara din timp, transand in minte linii sa vezi daca nu cumva ai uitat ceva anume, dar ce sa uiti ? in viata vii gol, si tot la fel si pleci.

Astepti autocarul, realizezi ca te-ai cam pacalit, iti dai seama ca ai ultimul bilet, ultimul loc in autocar. Oare astea ce vor sa insemne ?

Nu mai poti da timpul inapoi nici sa vrei, nu e al tau.

Si asa am plecat. Am sperat prin credinta ca voi ajunge aici, cumva, candva.

Dupa un ocol al Romaniei parasesc si granite si drumul devine o linie dreapta si continua numita autostrada, cale lunga. Nu stiu de ce mi-a fost un somn ingrozitor ca nu puteam sta treaza nici macar 10 minute. Am dormit mult. M-am trezit noaptea cand oprise autocarul intr-un peco, si ma duc sa imi cumpar ceva rece de baut si sa iau aer. Ajung la casa si vanzatorul ma saluta cu « Davai ! » Imi verific telefonul, GPRS-ul imi arata ca suntem in Croatia. Nu realizasem cand am ajuns si acolo. Mai exact eram in Dubrovnik, din auzite e frumos acolo, dar era noapte.

Numai personae ciudate in tot autocarul. Ma simteam ca intr-un film in care un alb se afla din greseala intr-o masina plina de oameni negri. Suntem ciudati noi oamenii. Oare ce gandea fiecare in parte? As fi vrut sa stiu ce anume isi dorea fiecare om din autocarul ala si ce teluri voiau sa cucereasca pentru viata.

Am calatorit atat de mult in tineretea asta a mea de care ma bucur acum, oarecum. Mi-as dori sa fie si mai plina, dar totodata mai am de invatat despre multumire.

Am aterizat cu autocarul undeva in varf de munte in Italia unde am avut parte de o adevarata liniste, cat si in adancul sufletului, chiar daca au mai fost si lupte, dar am supravietuit si am invatat sa merg tot inainte.

Dupa o luna de zile plina de rabdare, aproape de indelunga rabdare, se apropia ziua sa plec mai departe si m-am izbit de intrebarea « Dar unde ? »

Multe optiuni, putine decizii, nedumeriri si framantari din plin. Orice am alege in viata asta, doar Dumnezeu este cel care binecuvinteaza. Totul e conform planului Lui, intr-un fel sau altul lucrurile se implinesc asa dupa cum El le-a scris.

Ca sa simplific alegerile am ales neprevazutul, totul spontan. Dumnezeu imi confirmase si nu m-am mai gandit la alte lucruri care urmau sa le gasesc pe drum. « No promise of an easy road, just a destination », e adevarat, nu stii ce intampini pe drum, dar stii ca vei ajunge acolo unde trebuie, dar pana acolo cine stie cate trebuie sa induri si sa suferi. Si cine isi cunoaste calea dinainte ?

M-am urcat in avion, dar nu stiu de ce si aici am avut ultimul loc. Chiar ultimul loc in avion. E cam ciudat, si nu inteleg in intregime de ce s-a intamplat sa fie asa de doua ori. Nu imi explic, mi-ar placea sa ma lumineze cineva cu o idee in privinta asta.

Mi-a parut rau ca nu am avut loc la geam, m-as fi umplut de minunatie. Sa fiu eu pe o mare de nori ? Sa plutesc ? De fapt viata e simpla, dar mintea noastra nu o poate concepe la fel.

Cand am aterizat, in pozitie verticala cu picioarele pe pamantul Frantei, ma intrebam unde ma aflu ? am ajuns intr-o tara straina, la fel de straina si eu. Am intrat intr-o casa straina, la fel de straina am ramas si eu.

Ca sa ajungi in Paris ai nevoie de mult curaj, sa fi pregatit sa mergi si cu ochii inchisi traversand strada plina de masiniile care nu opresc la semafor, sa fi pregatit de orice. M-am trezit un nimeni, un simplu om care nu are nimic, un fir de praf, un ac in carul cu fan, un val intr-o mare multime de valuri zbuciumate, un om intre multi alti oameni. La Paris… trebuie sa fi deschis, sa ajungi un temerar pentru o mare lupta !

Si de aici aventura continua…

But If you never try, you’ll never know !