Numai in odaia asta era liniste,era locul de unde puteai asculta ciripitul pasarilor de la fereastra si unde te puteai ascunde de ceilalti din casa.
Camera era de o frumusete rara.Uimitor era faptul ca se pastrase inca intact stilul franciscan de altadata si mobilierul nu se invechise deloc.
Te fermeca privelistea verde ce se vedea de la cele doua ferestre imense ca doi ochi de ornitolog, iar peretele celalalt era zidit complet intr-o biblioteca rara, ai fi zis ca e una bogata din 1978.
Jos era forfota.
Toata lumea incepea lucrul inca dinaintea rasaritului de soare.
Era frumos sa traiesti, sa apartii de un astfel de paradis, numai al tau.
Domnisoara era putin somnoroasa. Reusise sa se trezeasca pentru repetitiile la pian, dar nu prea avea chef. Isi misca totusi cu gingasie degetele-i fine pe clape.
Tresari putin cand auzi telefonul zdranganind.
Ferm se ridica de pe taburet in pasi de dans parca, si raspunde incet.
Dintr-o data ii reveni cheful de viata.
" - Alo?!"
to be continued...
:) geo, esti tare:)) mi-am si facut imaginea de pride and prejudice...mi-ar place sa visez ca tine cateodata...
ReplyDeleteLeutul:))
Esti dependenta intruchipata, citesti odata si nu te mai lasi. In timpul serviciului meu stresant gasesc odihna printre randurile tale. Mi-ar place sa scri mai des, dar poate viata nu e asa de deasa. Oricum astept cu nerabdare urmatorul pasaj. Mie dor de tine.
ReplyDeleteas vrea sa stiu cine esti. daca esti curajos,iesi de sub anonimat :)
ReplyDeleteNu putem, oare complimenta pe cineva asa din multime, fara chip, fara nume, sa fim doar o umbra care admira talentul celuilalt? Sa sti ca cei prea mult nu strica, astept sa savurez urmatoarele tale randuri. Sunt sigur ca vor fi delicioase.
ReplyDeletenumele mic nu e prea mult! :)
ReplyDeleteNumele mic vrei? Ei sti Jack si vrejul de fasole? Te sui sus pe vrejul de fasole, de acolo de sus vei da o ploaie de cuvinte care se va inchega intr-o zapada de poveste, care sa ma faca sa zambesc, si asa vei sti numele meu mic, si bonus si pe cel mare.
ReplyDelete