Fata cu suvite din Soare deschise ochii spre o noua zi in care, fericita din iarba cea verde si cruda, privea cerul albastru si lin, cel plin de pace.
Avea parul lung si auriu, pe care il purta liber in dansul vantului primavaratic.
Mirosea a levantica si portocale, si ochii ei misteriosi te invitau la o escapada in marea din Soare, spre autostrazile de aur si povestile fermecate cu zapada si turta dulce.
Purta jucaus cirese la ureche in loc de cercei, si in par o floare de nu-ma-uita.
Era dimineata cand ea isi deschise spre cer aripile lungi si tari de fier.
Inca un zbor spre nevisatul.
Inca un zbor ca sa cutreiere norii, sa alerge pe ei.
Inca un zbor..
Cu toate ca era luna februarie, in timpul ei era vesnic soare si mirosea a toamna cu miros de mare.
Cum se sparg valurile de faleza, asa cantau pentru ea firele de iarba. Ea, cea adorata.
Isi odihnea seara talpile pe pamantul rece si adormea cu ochii deschisi.
Ca si in celelalte povesti, fata astepta pe calator, pe marinarul ei, cel viteaz, mesajul acela cantat, scrisoarea de la el, si vestea, ziua cand il tinea in brate strans si nu ii mai dadea drumul niciodata.
Voia ziua cand aveau sa bea din acelasi pahar lapte din stele amestecat cu shake de fructe de padure.
Si ca in fiecare dimineata ii placea sa ia micul dejun cu Soarele, si se bucura zambind cu toti dintii albi la avion. Nu-l mai numara.
Rupea flori si nu ii mai pasa de nimic.
Era libera ca pasarea cerului.
Lua lectii de parasutism.
"Voia ziua cand aveau sa bea din acelasi pahar lapte din stele amestecat cu shake de fructe de padure" - tiii, ce mi-a plăcut. Încerc să-mi imaginez gustul...
ReplyDelete